“Unde esti tu Tepes Doamne…”

Cu totii urmarim neputinciosi circul electoral din Romania. Dupa umila mea parere, consider ca nu avem nevoie nici de un presedinte grosier ca Traian Basescu, si nici de o marioneta a baronilor locali ca Mircea Geoana.

Romania are nevoie de un nou Vlad Tepes, deci de un om de geniu pe scaunul prezidential

(si va asigur ca exista astfel de oameni in tara, care nu se vad, sunt marginalizati si striviti de o societate corupta si nedreapta).

Un Vlad Tepes al epocii moderne, in viziunea mea ar recurge la niste metode drastice in scopul eradicarii furturilor in stil piramidal (incepand de la presedinte pana la ultimul funchionar cu putere de decizie), prin confiscarea averilor celor care nu au documente doveditoare asupra averilor imense pe care le poseda si la preluarea tuturor acestor valori imobiliare si banesti (incluzand si banii transperati in conturile lor personale din strainatate) de catre patrimoniul respectiv bugetul de stat.

Teoria globalizarii este o teorie depasita, consider ca independenta ar fi o solutie mult mai demna pentru orice tara. Ce rost are sa trimitem soldati romani in ghearele mortii, pentru a lupta pentru interesele altor state (exemplu SUA), doar ca sa ne mandrim ca suntem in NATO?

Un celebru sriitor american, de origine germana, Henry Miller, a facut in una din cartile sale („Primavara timpurie”) afirmatia foarte adevarata ca „America va fi ciuperca care va otravi lumea”. Noi ne aliem cu aceasta tara care a fost capabila sa-si ucida proprii ceteteni prin inscenarea unor false atentate (ex. „atentatul de la 11 septembrie 2001). Ce asteapta Romania de la o astfel de tara?

Prin intrarea in Uniunea Europeana noi am devenit o buna piata de despacere pentru produse occidentale derizorii si ofertanti de forta de munca ieftina pentru producatorii occidentali.

Chiar ne complacem in situatia aceasta de marioneta a marilor puteri? Chiar nu putem „detrona” pe acesti baroni locali care se tin de scaunele puterii de ani de zile fofosindu-se de influente politice si de bani publici si foduri europene care intra in propriilor lor buzunare.

Paiate

Vedetele care apar pe unele posturi de televiziune romanesti (in frunte cu OTV-ul, bineinteles) sunt niste paiate, niste vedete de carton, care folosesc toate metodele, inclusiv cele mai putin ortodoxe doar ca sa apara si sa fie vazuti si sa-si sustina in direct propriile ineptii, care desi nu intereseaza pe nimeni, mai induc si populatia de buna credinta in eroiare; se fac talk-showuri fara pic de sare in care se aduc comentarii lipsite de profesionalitate la adresa unor oameni care sciu pe blog-uri, si se fac glume rasuflate pe seama lui Eminescu, despre care orice roman stie ca e un geniu literar, si poatul national (vezi Cosmina Pasarin, „colega de canapea” a mai multor vedete de televiziune, care sincer ar face mai bine sa nu se mai afiseze cu ea pentru a nu se face de ras in fata opiniei publice care mai are un strop de bun simt).

De la starlete de4 telenovele, putem sa privim un pic pe scena politica, in aparatul guvernamental, unde avem o alta starleta de carton, doamna Elena Udrea, o nonvaloare intelectuala si umana crasa, fara pic de demnitate si de abilitate.

Acum va intreb sincer, cu ce sunt vinovati telespectatorii ca sa suporte suprematia unor semiretarzi, care sunt catarati in posturi cheie in viata politica si sociala a Romaniei. Cine ii sustine si ii promoveaza? Cumva niste oameni politici lipsiti de demnitate si frustrati sexual? Cine are nevoie de asemenea personaje pe scena politica romaneasca?

Scurt articol

Acum, pentru ca tot suntem in preajma alegerilor prezidentiale, m-am gandit sa scriu un scurt articol, care se refera atat la politica, dar mai ales la situatia societatii romanesti care se confrunta cu grave probleme.

As pune in vizor o problema despre care nu se vorbeste prea mult in massmedia: problema drogurilor in Romania.

In afara drogurilor de risc scazut, care nu sunt un pericol social, in Romania, si mai ales in orasele mari, exista mii de consumatori de droguri de risc maxim (heroina, cocaina, etc).

Din mai multe surse sigure, am aflat ca in spatele acestei afaceri murdare (comercializarea de droguri de mare risc), se afla un „ilustru” om politic roman, si anume…Adrian Nastase (Bombonel sau matusa Tamara). De unde si pana unde si de ce nu poate fi „dat in vileag”? Se pere ca acest stimat politician roman este sustinut de Masonerie.

Domnul Nastase se pare ca si-a atras intreaga familie in marsavia lui, pentru ca doamna Dana Nastase este oficial patroana firmei care produce antidotul pentru heroina (methadon), si mai detine si monopolul acestui medicament;

Domnilor, cred ca ne confruntam in acest caz cu o problema sociala forte grava, pentru ca in Romania exista consumatori si dependenti de heroina, de mai bine de zece ani. Consumatorii sunt in mare masura tineri, care ar fi trebuit sa fie viitorul tarii si au ajuns niste epave, si mai mult decat atat, in marea majoritate sunt infractori, dataorita nevoilor lor materiale prea mari, pentru a-si procura dozele zilnite.

Dragi romani, eu am scris acest articol in speranta ca cineva il va citi, si va da crezare, pentru ca sunt niste adevaruri, dar care se vor ascunse; acest om trebuie oprit si acuzat de genocid, dupa parerea mea.

Micul artist

Intr-un mic satuc de munte, intr-o casuta mica si saracacioasa locuia un baietandru de saptesprezece ani orfan de mic, care traia in singuratate, hranindu-se din propria gradina. In afara de Gim, catelul sau, orfanul nu mai avea nici un prieten, si nu vorbea cu absolut nimeni, cat era ziua de lunga.

In subsolul casei sale baiatul isi amenajase un mic atelier, nestiut de nimeni, in care picta, personaje cu infatisari ciudate, fantastice, luptatori singuratici, calugari cautatori ai pietrei filosofale, alchimisti in atelierele lor.

Cat era ziua de lunga, baiatul statea ascuns in atelierul sau si picta. Asta il tinea in viata, arta lui il ajuta sa alunge singuratatea din viata si sufletul lui. Traia cu speranta ca intr-o zi o sa paraseasca satucul sarac si inapoiat si o sa ajunga un artist cunoscut si apreciat, intr-o tara indepartata, bogata civilizata.

Intr-o noapte avu un vis. I se infatisa in visul sau o femeie, de o frumusete rapitoare, invesmantata in valuri brodate cu fir de argint ; femeia cu chip angelic arata ca o zana din alte taramuri, si-i sopti cu un glas fermecator sa plece chiar a doua zi catre miazazi si sa caute Regatul lui Sion, dar il avertiza ca va avea de infruntat nenumarate peripetii si va fi supus unor numeroase incercari si teste de intelepciune.

Baiatul se trezi din vis si in sufletul sau de adolescent singuratic incolti deodata speranta si se hotara sa-si urmeze visul sau ciudat, incredintat fiind ca femeia feerica este reala, si ca intr-o buna zi o va intalni.

Isi stranse in fuga toate panzele sale pictate in secret, le aranja frumos intr-un cufar vechi, isi lua cateva merinde si o porni, urmandu-si visul spre miazazi. Parasi satul fara sa vorbesca cu nimeni, mergand grabit, cu capul in pamant,  gandurile sale zburau departe iar sufletul sau era imbatat de speranta si mintea in cautarea aventurii si necunoscutului.

Era pentru prima oara cand isi parasea tinutul natal, dar necunoscutul nu il speria ci il fascina.

Merse pe drumul principal pana seara, iar noaptea il prinse intr-o padure intunecoasa. Se hotara sa caute un loc ferit pentru a se odihni.

Mergand el asa in semiintuneric, calauzit de lunina slaba a lunii, vazu o coliba, plamadita din crengi, ce arata ca un cort. Se apropie de coliba si zari inauntru un batran, ce statea ingandurat pe o lavita si fuma dintr-o pipa. Figura batranului ii inspira incredere si intra. Batranul, ca trezit dintr-un vis il intreba ce vant il aduce si ce cara dupa el in cufar. Tanarul, ceru voie sa se aseze alaturi de batran pe lavita si ii spuse pe scurt viata lui, ii spuse ca e un fel de pictor singuratic si a plecat in lume sa-si caute norocul.

Batranul ii zambi, si deschise cufarul. Scoase toate panzele baietandrului si le privi pe fiecare cu atentie. Apoi il imbie sa fumeze cu el niste « ierburi fermecate » cum le numea el, in semn de prietenie. Tanarul se invoi. Trase cateva fumuri din pipa batranului, si avu niste viziuni ciudate. Intra intr-o stare de transa si i se paru ca vede , departe, un castel, in care toata lumea petrecea, se infruptau cu bunatati, beau vinuri alese din pocaluri si cativa menestrei cantau niste melodii ciudate, incantatoare auzului. Apoi cazu intr-un somn adanc, si cand se trezi dimineata, batranul nu mai era in coliba. Iesi afara, incepu sa cerceteze imprejurimile, il striga, dar nici urma de batran.

Tanarul era usor debusolat, dar, in acelasi timp fascinat. In mintea lui erau vii cele doua vise : femeia feerica si castelul miraculos.

Intra in coliba, isi stranse repede picturile, si o porni mai departe, tot spre miazazi. Dupa ce iesi din padure, ajunse intr-un orasel ce forfotea de targoveti ce vindeau fel de fel de marfuri : stofe fine, matasuri, vase aurite, podoabe femeiesti, un fel de targusor negustoresc.

Baiatului nu-i ramanea decat sa admire marfurile scumpe ale negustorilor, pentru ca nu avea la el nici un ban, si oricum, pentru el nu prezentau marfurile lor nici o trebuinta.

La un momendat, isi lua inima in dinti si se apropie de un vanzator de podoabe din aur si argint, si-l intreba sfios, daca a auzit prin zona de un castel bogat, unde petrecerile se tin lant, si menestreii canta cat e ziua si noaptea de lunga. Negustorul, il intreba pe tinerelul saracacios imbracat de unde a auzit de castel si de ce este interesat de acel loc. Tanarul, se inrosi la fata si spuse foarte hotarat ca el este asteptat acolo, dar nu cunoaste prea bine drumul. Negustorul, binevoitor, ii propuse sa astepte pana a doua zi si vor face drumul pana la castel impreuna, pentru ca si el se indreapta in acelasi loc.

A doua zi, negustorul il urca pe tanar in trasura lui trasa de doi cai negri, puternici si-i spuse ca drumul pana la castel va dura in jur de o saptamana, si ca nu trebuie sa-i plateasca nimic.

In prima seara, cei doi inoptara la un han. In timp ce negustorul dormea, tanarul artist se apuca si picta cu toata pasiunea si maiestria de care era capabil, chipul femeii din vis, care ii ramasese foate clar in minte.

Dupa exact sapte zile cum prevazu negustorul, cei doi drumeti ajunsera la portile unui mare oras ; orasul era inconjurat de ziduri inalte de piatra, iar  portile de intrare erau strajeri cu scuturi si sulite, invesmantati in armuri stralucitoare.

Negustorul de podoabe era cunoscut de catre strajeri, si-l prezenta pe tanar drept un prieten bun al sau, artist.

Cei doi au patruns in oras ; tanarul ramase inmarmurit de curatenia strazilor pavate cu dale de clestar, de casele cu turle stralucitoare poleite cu aur, de fantanile arteziene de clestar. Spre seara ajunsera la castelul din viziunile tanarului.

La o fereastra a castelui, o perdea de matase se dadu la o parte, si aparu o tanara fata ; chipul ei i se paru foarte cunoscut tanarului, si imediat isi dadu seama ca e fata din vis. Dintr-o data se simti ametit, parca plutea si singura sa dorinta era sa ajunga cumva in iatacul fetei, sa-i vorbeasca.

Astepta seara, si spre norocul sau gasi o portita mica, ascunsa in zid. Isi lua repede cufarul si se strecura in castel. Ajunse intr-o gradina de trandafiri uriasi de toate culorile ce raspandeau un parfum minunat, imbatator.

In spatele gradinii, pe o banca, zari fata din vis ; minunata fiinta, ii zimbi si-i facu semn cu mana sa se apropie. Atunci tanarul, incurajat de chemarea fetei scose repede din cufarul portretul ei.

Pictura tanarului era intruchiparea cea mai fidela a chipului fetei. Tanara, il prinse de mana pe micul artist, si-i spuse ca ea este fiica imparatului Sion, si ca tabloul pe care el l-a pictat cu atata maiestrie e dovada cea mai sigura ca el e alesul inimii ei pe care il asteapta de o viata.

Tanarului, i se paru la inceput ca viseaza, dar privind ochii luminosi ai fetei isi dadu seama cu siguranta ca vederea nu il inseala si ca faptura minunata din fata sa este femeia din vis, cea pentru care a strabatut atata drum.

Din acel moment cei doi tineri au devenit nedespartiti, iar sufletele lor s-au unit printr-o dragoste feerica, nepamanteana, iar saracul orfan a ajuns printul mostenitor al imparatiei, alaturi de iubirea vietii lui

O viata

Omenirea respecta in genere reguli matematice, fiecare om are in jurul sau o aura care interfereaza cu aurele celorlalti creind societatea. Dar oare aceasta regula este general valabila? Cu siguranta ca nu. Exista o mica parte a omenirii care se caracterizeaza prin faptul ca doar mimeaza legatura si intersectarea cu lumile proprii ale celorlalti. Acesti oameni sunt cei alesi de catre divinitate sa-si oranduiasca viata diferit fata de a celorlalti. Sunt condamnati la o singuratate feerica si creativa, nu sunt practic oameni ci spirite ce capata infatisare umana.

Aceste spirite ce se manifesta ca niste multimi disjuncte, au o falsa viata telurica, trupurile lor sunt practic doar un suport pentru spirit.

Mintile lor sunt intr-un continuu freamat neinteles de restul omenirii iar spiritele lor ating creatia.

Cred ca  primii ani ai existentei acestor oameni nu sunt diferiti de a celorlalti din jur, dar pe parcursul existentei , la un moment dat, se produce o ruptura spirituala definitiva intre ei si restul populatiei. Acestor fiinte simt o chemare divina, careia nu i se pot opune si se dedica in singuratatea lor unui scop divin. Ei simt contopirea cu divinitatea si-si gasesc in aceasta contopire scopul vietii lor. Desi trupurile lor framata de viata, sunt vii, ei se dedica creatiei sau descoperirilor. Neintelesi de semenii lor, ei lasa posteritatii o dovada efemera a existentei lor. In fata unei coli de hartie, a unui sevalet, intr-un laborator, in spatiile lor aparent inchise in care isi petrec o parte a existentei lor « umane » ei de fapt trec in nefiinta, devin nemuritori si se contopesc cu divinitatea. Este un sentiment fantastic sa te simti absolut singur, tu impreuna cu Creatorul Lumii.

Mesaj catre umanitate : nu prigoniti si nu striviti acesti singuratici creatori de frumos.

Calugarul

Intr-o tara indepartata, departe in Muntii Stancosi, printre piscurile stravezii ale batranilor munti, intr-o pestera, salasluia un calugar, batran, care isi petrecea toata ziua prin padurile de la poalele muntilor adunand si studiind toate ierburile pe care le intalnea. Din aceste ierburi, calugarul vraci facea diverse combinatii care  puteau fi folosite ca leacuri pentru o multime de boli.

Dupa cativa ani, de studiu si meditatii, calugarul puse ierburile uscate in doua desagi, si o porni la drum spre civilizatie.

In primul sat intalnit calugarul se duse la preotul satului, spunand ca este vraci, si vrea sa trateze gratis bolnavii satului. Preotul se indoi la inceput de vorbele calugarului ; calugarul, se uita atent in ochii preotului si ii spuse ca are probleme cu inima. Preotul fu nevoit sa recunoasca ca asa era, si il intreba daca are vreun remediu. Vraciul, fericit ii dadu un manunchi de buruieni sa faca ceaiuri din ele si-l sfatui pe preot sa bea in fiecare seara, cate o cana. Dupa o luna de zile, preotul orsrva ca inimna nu-i mai palpita ca alta data, mainile si picioarele nu-i mai inghetau. Atunci, porunci ca toti suferinzii satului sa se duca la batranul calugar sa se trateze. Vraciul fu gazduit intr-o chilie a bisericii si intr-un an de zile, nu mai erau suferinzi in satul preotului.

Calugarul, se ruga pios la Dumnezeu sa-i dea putere sa mai vindece, si o porni mai departe. Din sat in sat ajunse la castelul regelui tinutului.

Regele, un personaj de legenda, temut de tot tinutul pentru cruzimile cu care isi pedepsea supusii, dadu ordin sa-l aduca pe calugar sa-i trateze reumatismul care-i ingreuna mersul din zi in zi. Calugarul ii dadu cele mai bune leacuri, insa boala regelui era de nevindecat.

Atunci, temutul rege dadu ordin ca vraciul sa fie intemnitat si apoi decapitat. Calugarul, accepta cu piosenie soarta ce-i fusese harazita de catre crudul rege,si porunca sa fu dusa la indeplinire.

Imediat dupa moartea bunului vraci, regele incepu sa aiba vise cu acesta, si chiar ziua avea vedenii cu chipul sau sfant.

Zi dupa zi, vedeniile erau din ce in ce mai apasatoare si regele innebuni de-a binelea, spre bucuria intregii tari.

Peste dealuri

Peste dealuri inverzite, stralucind sub soarele arzator al verii treceau trei tineri cu sevaletele si acoarelele  la ei, in cautarea unui loc de racoare si umbra. Vorbeau intre ei despre celebritatea si faima care s-ar putea sa o aiba daca vor picta in continuare ca pana acum. Cei trei pictori, se cunoscusera la facultatea de arte si aveau un mic atelier de picture comun. Ate lierul era plin de picturile celor trei, iar acum erau in cautarea unor peisaje noi.

Se oprira razand la malul unui lac montan, plin de trestii si nuferi.          Fiecare incepu sa picteze lacul in viziunea lui, urmand, ca la final sa-si analizeze intre ei picturile si sa le compare. Cei trei asezara sevaletele pe iarba din jurul lacului, si incepura lucrul. Dupa cateva ore, primul pictor anunta lucrarea terminata. Ceilalti doi se imbulzira sa vada ce facuse primul. Foarte incantati, continuara si tablourile proprii si, spre seara, plecara cantand spre atelier. Alte trei panze se vedeau asezate la uscat pe pardoseala veche a atelierului.

Ei vorbeau in secret despre un descoperitor, un mare artist, renumit sau un critic de arta, sau un proprietar al unei galerii, care va vaeni pe urmele lor sa le expuna si promoveze creatiile. Se culcau in fiecare seara linistiti, fiecare cu visele lui frumoase despre viitorul stralucit ce avea sa vina.

Intr-o zi, trecu pe langa micul atelier din padure un nobil, cu cateva slugi, si ramanand in pana de apa, batu la usa micii casute a celor trei. Pictorii sarira ca arsi din paturi si se ingramadira sa deschida usa.

Nobilul, ramase putin buimacit, vazand ca in mica casuta locuiau singuri trei barbati, iar apoi dadu cu ochii de gramezile de picturi si le ceru voie sa se uite si el peste lucrarile de arta ; le spuse ca este un nobil, care indrageste artistii, si are un domeniu in proprietate, undeva in apropiere. Cei trei, inmarmuriti, dadura voie strainului sa analizeze toate picturile create de ei in decursul celor cateva luni cat statusera in zona. Nobilul, fu placut surprins de talentul celor trei, si uitandu-se in jur la saracia in care traiau cei trei, le propuse sa mearga cu el, sa-i vanda tablourile, si daca vor sa lucreze pentru el, fiind un mare admirator de arta.

Cei trei, intelegandu-se din priviri, acceptara propunerea, avand in vedere ca fondurile lor banesti erau pe terminate. Isi facura in graba bagajele, nobilul puse slugile sa incarce in trasura cu care venise absolut toate lucrarile din atelier, si plecara spre domeniul nobilului. Pictorii ramasera inmarmuriti cand vazura casa nobilului, care arata ca un mic palat medieval, cu vitralii dintre cele mai scumpe, iar in interior, candelabre mari din cel mai fin cristal, mobilier vechi, de epoca, in dulapuri vesela de argint, pocale din sticla de cea mai buna calitate, in fine, totul parea pentru cei trei un vis.

Nobilul ii invita sa ia loc, ii ospata, ii servi pe pictori cu cel mai bun vin al sau, si le intinse apoi la fiecare cate o punga plina cu monezi de aur. Pictorii erau foarte multumiti de primirea facuta si de sumele primite pentru operele lor ; intre timp, slugile primira porunca sa aseze frumos fiecare tablou pe peretii inalti ai salonului, in ordinea propusa de creatorii operelor. Pictorii se aratara mai mult decat fericiti, si in verva lor joviala propusera nobilului sa-i tina sa creeze pentru el, cazand de acord sa lucreze si pentru celelalte camere, la cererea acestuia. Nobilul le zambi, si-i conduse intr-un salon mare, care putea fi aranjat si ca atelier. Le dadu apoi fiecaruia cate o camera, si incheara astfel targul.

Chiar de a doua zi pictorii incepura lucrul ; unul facea portretul nobilului, altul picta imaginea exterioara a castelui si al treilea pleca in padure sa faca un peisaj. Zilele treceau si castelul incepea sa ia viata, imbracat in picturi maiestuoase.

In scurt timp toti prietenii nobilului, si alti oameni de arta venira sa vada cum arata acum casa nobilui ; unii chiar vroiau sa cumpere de la cei trei artisti creatii, de orice fel, apreciindu-le talentul. Astfel, casa nobilului, cara fusese pana atunci un singuratic, deveni un fel de mica industrie artistica, si toti erau pe deplin fericiti.

Cei trei pictori se acomodasera atat de bine la palat ca nici nu se mai gandeau sa olece ; astfel anii trecura si cei trei pictori imbatranira acolo, lucrand, pentru tot felul de personalitati, acolo, in atelierul nobilului salvator.

Cersetoarea

La curtea unui mare rege, se pripasi intr-o buna dimineata o biata cersetoare, orfana, ce pribegea prin lume de cativa ani.

Femeia era imbracata ca vai de lume, in niste zdrente prafuite, cu picioarele goale, si tara dupa ea o desaga cu cateva lucruri vechi si o Biblie, primita in dar de la mama ei pe patul de moarte. Femeia, se aseza din cand in cand la umbra unui copac si spicuia din cartulia groasa, cateva pagini pe zi. Cand citea, fata i se lumina de o bucurie de nedescris in cuvinte, pareau o incantare si o binecuvantare pentru ea acele intamplari fantastice,  care ii erau redate in mica carte.

Odata ajunsa la curtea regelui, femeia, dupa obicei, se aseza la umbra, langa o fantana arteziana, si incepu sa citeasca.

Norocul facu ca pe langa ea sa treaca un alai de maicute, in frunte cu maica stareta ;se duceau la o procesiune. Una din maicute, cea mai tanara dintre ele, cand o zari pe biata cersetoare stand desculta pe jos cu Biblia in mana, o trase de maneca pe maica stareta, si o arata.

Maica, uimita de figura cucernica a cersetoarei, se indrepta spre ea, si dupa ce schimbara cateva cuvinte, si afla situatia cersetoarei, o lua cu alaiul sau la procesiune, dupa care, o invita la manastire si o facu maica. Cersetoarei nu-i venea sa creada ca se afla si ea, dupa atatia ani de pribegie, imbraqcata in haine sfinte, curate, incaltata cu mocasini bisericesti, intr-un lacas sfant. Era harnica ca o albina, trebaluia toata ziua, facea curat in curte, in chiliile monahale, ingrijea gradina, iar seara, cite rugaciuni.

In scurt timp ajunse un exemplu pentru toate maicutele, prin harnicia si cucernicia de care dadu dovada.

Ispravile ei ajunsera la urechile regelui, si intr-o zi se trezira cu el in persoana la manastire s-o vada pe tanara maicuta. De bucurie, tanara maica, se duse repede in chilerul ei si scoase cateva foi cu niste rugaciuni scrise chiar de ea, in noptile sale de veghe si nesomn. Regele le lua, le citi, le dadu maicii starete, care habar nu avea de existenta lor si lasa vorbe la manastire, ca tanara sa fie numita, ca urmasa maicii starete actuale, dupa moartea acesteia, dupa traditie.

Iata ca inevitabilul se produse, maica stareta inchise ochii, si tanara maicuta, scriitoare de stihuri sfinte, ajunse noua stareta a manastirii. Neuitandusi origine, noua streta organiza din fondurile manastirii mese, in fiecare duminica pentru toti cersetorii regatului. Se facu mare valva despre manastirea regelui in toate tinuturile din jur. Maica scrisese intre timp si o cartie a sa de rugaciuni, cu aprobarea regelui. Pelerini de peste tot veneau sa vada manastirea, si pe stareta sa , care infloreau pe zi ce trecea.

Intr-o buna zi veni la portile manastirii un tanar zdrentuit, cu un morman de schite sub brat, si spuse raspicat, ca el vrea sa picteze biserici, si a auzit de minunata manastire si a venit sa ceara aceeptul sa se ocupe de batranele ziduri si picturi, care intr-adevar erau destul de deteriorate, ba chiar sustinea ca el poate cu cateva ajutoare sa ofere o noua pictura. In miini tinea strans schitele unor sfinti. Maica se uita atenta la ele si fata i se lumina, de bucurie. Il lua de mana pe tanarul zdrentaros impreuna cu schitele lui si se duse cu el direct la rege sa le arate. Regele, afland chiar din gura tanarului de planul sau maret, se sfatui cu maica cateva clipe, si dadura tanarului cateva ajutoare, alti pictori ai regatului care au crezut in proiectul sau, si pornira treaba.

Lucrau din zori pana in seara, manastirea se inchise pentru public, si era imprejmuita de schele. Tanarul pictor era in al noualea cer de bucurie, canta in timp ce picta, si tot spunea ca viseaza noaptea ce trebuie sa savarsesca a doua zi. Ceilalti pictori, erau impresionati de tenacitatea si maiestria veneticului, si lucrau neobositi alaturi de el.

Lucrarile au dupat un an, s-a pictat si sub caldura arzatoare a soarelui, si sub bataia viscolelor, punandu-se prelate peste pereti, si biserica in sfarsit fu gata. La inaugurare veni regele, cu tot alaiul sau de nobili, si ramasera cu totii uimiti de fastul si nobletea cu care era zugravita biserica.

Din acel moment, pictorul ramase in manastire, avu chilia lui, si se apuca chiar de sculptura, faurind din lut si piatra mici statuete de sfinti cu care maica stareta si celelalte maici ornara biserica.

Din acel moment, manastirea a fost declarata monument si atragea tot mai multi pelerini si credinciosi care ascultau cu piosenie istorioara manastirii.

Viata ca o ruina

Vezi lumina zilei si primul gangurit e un strigat de speranta la viata. Apoi urmeaza copilaria, alaturi de familie, scoala, colegii prietenii, petrecerile, si primii pasi spre maturitate.

La un moment dat totul se sparge ca valurile inspumate ale unei mari pe o plaja. Din jurul tau dispar toti, familie, prieteni, visuri, totul se naruie intr-o desarta singuratate, inconjurata de un morman de carti, si o lume interioara.

Nu mai ramane decat o u ltima speranta, omul fermecat, salvatorul din vis.

Sclavul

La curtea regelui Arthur, munceau pe plantatii o multime de sclavi, culesi de prin toate tarile cucerite de catre rege.

Sclavii locuiau in niste colibe de lemn, si erau hraniti cu orez si urzici. Aveau propria lor biserica, si propria lume, nu erau primiti nici in orase, nici in sate, erau proscrisi.

Femeile sclave, nasteau de obicei singure, sau ajutate de familiile lor.

Intr-o noapte o sclava maura nascu un baietel, pe care l-au botezat Siam.

Siam, de la cativa anisori, cand de-abia incepuse sa mearga si sa vorbesca, era un nesupus, nu-si asculta parintii si nici nu-i baga in seama pe ceilelti copii.

La cinci ani a inceput sa-si faureasca propriile arme de vanatoare, niste cutite lungi faurite din pietrele de pe marginea raului. Peste inca un an, Siam evada noaptea din tinuturile sclavilor si vana in padurile regele, iepuri si veverite, pe care le aducea acasa, iar parintii infricosati, le gateau pe ascuns.

Intr-una din noptile sale de vanatoare, supraveghetorii sclavilor l-au prins pe Siam la vanatoare pe domeniile regale. L-au arestat a doua zi dis de dimineata ; l-au legat de maini cu funii groase si l-au inchis in cea mai intunecata celula, singur.

In intunecimea si racoarea micii celule, Siam, a refuzat categoric si mancarea si apa adusa de paznici.

Dupa doua saptamani, Siam moare in temnita.

A doua zi , printesa, fiica regelui Artur naste un prunc, care urma sa fie succesorul regelui la tron.